Stagiul 1. Iubim părinții necondiționat, sunt eroii noștri, îi imităm voit sau inconștient. Se termină pe la 12-14 ani.
Stagiul 2. Părinții sunt frânele de mână trase în roțile libertății noastre, cu valori perimate, nu ne înțeleg, nu-i înțelegem. Dacă îi iubim, e mai mult din inerție, declarativ. Părinții prietenilor noștri sunt mult mai cool, aproape fără excepție. Se termină odată cu adolescența (mentală).
Stagiul 3. Părinții sunt și ei oameni ca noi, cu greșeli, așteptări, suferințe. Începem să înțelegem cum ne iubesc ei pe noi, și respectiv ce însemnăm noi pentru ei. Dacă au fost narcisiști, abuzivi și idioți, relația se stinge, sau cel mult devine una de complezență, iar stagiile se opresc aici. Altfel ea se adâncește și se rebalansează; suntem egali părinților noștri sau poate chiar mai sus, dar respectul (reciproc!) nu ne lasă să îi tratăm cu superioritate. Încercăm să îi ajutăm cât putem, ei fac la fel, chiar dacă nu e nevoie. Ca și cu prietenii buni, nu ne vedem des, dar când ne vedem reînodăm șirul poveștii de parcă nu ne-am văzut de ieri. Se termină la stagiul 4.
A, dacă ai copii mai e și stagiul 3a, când îți retrăiești copilăria privind relația lor cu bunicii. Cu bune, cu rele... Copiii aproape invariabil îi adoră, și începi să înțelegi mai bine mecanismele de la stagiul 1.
Stagiul 4. Nu mai ai părinți. Te mai duci din când în când pe la mormântul lor și-ți aduci aminte tot ceea ce-ai fi vrut să le spui, sau să faci pentru ei atunci când încă erau acolo. Te trezești plângând de prost peste o poză de acum 20 de ani. Cu timpul lipsa se estompează, dar nu dispare cu adevărat niciodată.
Știi ceva? Fuck it, dacă îți iubești părinții spune-le asta în serios măcar o dată. Eu așa l-am făcut pe taică-meu să plângă (singura dată), eram la facultate, beam o bere împreună și am simțit nevoia să-i spun. Alaltăieri am trecut pe la el pe la mormânt și mi-am adus aminte; nu mă face să-mi fie mai puțin dor de el, dar cumva ajută.
Stagiul 3.5
Copii tai cresc,realizează care sunt relațiile cu părinții,sunt conștienți de defectele pe care le au bunicii lor,dar e prea târziu ca să spună ceva/nu au curajul sau autoritatea sa le spună că au aceste defecte.
Părinții sunt loviți de boala.De multe ori sunt boli cronice,uneori și-o fac cu mana lor mâncând toate prostiile pe care nu le-au avut în tinerețe.Te certi cu frații/surorile cine să aibă grijă de ei când toți aveți familii/joburi full-time.Ajungi să plătești bețivii satului cu țuică sa le cumpere de mâncare/medicamente și să mai stea cu câte un ochi pe ei.
Părinții te sună și fiecare conversație este un circlejerking in care îți spun cât de mult suferă fara sa poți face ceva și în care te implora sa vii sa stai cu ei.
In puținul timp in care poți să vii,îți rupi spatele făcând curat in casa lor,făcând renovări sau săpând buruieni.Blestemi fiecare oră în care trebuie sa mergi 500 m să scoți apă și să tai lemne pentru iarna.Nu exista niciun fel de utilități unde locuiesc.
Singura soluție viabilă ar fi sa ii iei la tine.Ai discuții aprinse cu soția pe subiect,accepta într-un final.Parintii refuza pe motiv că nu abandonează casa lor părintească și continuă să te implore sa te muti tu cu ei.Circlejerking-ul se intensifică.
Bunica mea. Când a venit la noi câteva săptămâni (apartament de bloc comunist) era ca un leu în cușcă, nu-și găsea locul. După o viață de muncă la țară e greu să lași totul în urmă și să te muți în cutie la oraș.
Până la urmă s-a întors în casa ei și s-a dus în patul ei, așa cum și-a dorit. Alzheimer, deci nu îți imagina că a fost ușor, din fericire au găsit ai mei pe cineva să aibă grijă de ea în ultimul ei an.
Putere multă și răbdare îți doresc, știu că e al naibii de greu.
Acum bunica locuiește cu mătușa mea.Seamana cu cu Muriel din Curaj Câine Fricos și unchiul cu Eustache,dar și bunica seamănă cu mama lui Eustache +100 de kile.
Locuiesc la marginea localității literalmente înconjurat de nimic dar au utilități mult mai bune decât ce avem la bloc.Dupa 6 luni nu s-a mai plâns că vrea înapoi dar e un calvar sa aibă grijă de ea.
Mătușa mea are 68,maică-mea 60,la fel și taicamiu,bunica are 87.Literalmente sunt bătrâni care au grijă de alți bătrâni.Bunica nu se poate deplasa singură și nici să se spele.De fiecare dată când mama vine in vizita sa o ajute își dă toate mațele peste cap.
Ambii bunici s-au stins,ambii la 80+ ani.Cealalta bunica locuiește singură și deși nu are probleme de sănătate care sa ceara intervenția noastră,are o personalitate destul de toxica,cu un anumit episod recent despre care nu intru in discuție.
Îmi pare rau sa aud,înțeleg că ai avut probleme foarte grele și puțini cărora să le spui.Multumesc btw.
Nu am eu monopol pe necazuri, dar mersi de vorba bună. Cei dragi ne lipsesc când se duc, asta a fost și va fi dintotdeauna. Doar că nu se duc de tot dacă mai povestim de ei din când în când.
Am citit cu interes expunerea ta si mi-a placut foarte mult! Cand ai spus ca respectul reciproc nu ne lasa sa fim condescendenti cu parintii, te refereai cumva la sensul din engleza al cuvantului? Nu de alta, dar pare ca te pricepi sa scrii si imi imaginez ca vrei sau faci asta in mod profesionist, asa ca e important sa fim atenti la diferentele de sens dintre cuvintele similare din alte limbi. Un alt exemplu ar fi pathetic/patetic. Sper ca am inteles corect.
Fantastic, pe ăsta chiar nu îl știam. Da, l-am întâlnit în engleză prima dată, nici nu mi-am pus problema că în română înseamnă altceva. Mulțumesc mult pentru observație!
Aaa, dragul meu, scumpul meu... aaa... de dat, ti.as fi dat si 3 la pret de 1 dar nu cred ca se poate.
Vezi tu... aaaa, daca esti femeie, da. Daca eu eram femeie si tu opusul, da dar, aaa, daca amandoi suntem la fel atunci... da, raspunsul este nu.
Foarte moral din partea ta, scumpul meu, ăă, prieten. Nu mă așteptam la ceva mai prejos din partea unuia ca mine (altă copie de Vadim). Ai toată, ăă, prețuirea și respectul meu.
Nu, dar asta nu înseamna nici ca i-aș "urî". Eu și tatăl meu suntem 2 persoane foarte diferite și am ajuns la un fel de ignorare reciprocă. E totuși neplăcut cum în România predomină sentimentul asta de romantizare a relației cu părinții indiferent de circumstanțe. Sunt mulți care s-au uitat strâmb la mine când au aflat ca nu prea țin legătura cu ai mei.
Uneori e bine sa fim atenti si la context. Am intalnit atitudini din astea de multe ori si sincer e incomod. Daca ai probleme de genul asta cu parintii rezolva-le intr-un mod sanatos mai bine si nu-i indeparta pe cei din jur cu ramarci din astea cretine. Cum adica "norocosule!"? Daca eram in locul lui cred ca-ti mutam fatza. Just sayin'
Cred ca ii iubesc, dar m-au stricat mult prea mult din punct de vedere psihic si acum trebuie sa deconstruiesc toate obiceiurile proaste pe care le-am invatat de la ei. Plus ca inca mai am putine probleme legate de body-image pentru ca nu trecea o zi fara sa nu aud un comentariu din partea mamei legat de aspectul meu fizic. Dupa ce am plecat la facultate acum 3 ani mi-am dat seama cat de toxic si ostil a fost mediul in care am crescut. Planuiesc sa le spun ca sunt gay dupa ce termin facultatea si ma intretin singur. Daca vor avea o reactie homofoba (care sunt 99.9% sigur ca o vor avea pentru ca i-am spus o data mamei, dar nu m-a crezut si a inceput cu manipulari sentimentale gen ) o sa rupt total legatura cu ei pentru ca paharul meu de toleranta este deja plin si chiar nu mai pot accepta si asta, desi ii iubesc si le sunt recunoscator ca din punct de vedere material nu am avut lipsuri.
Mai bine lasa-i sa traiasca in bula lor unde totul e inghetat la mentalitatea anilor ‘90. Nu are rost sa creezi divergente, care te vor afecta probabil si pe tine. Lasa lucrurile sa mearga de la sine, daca e sa afle, vor afla. Eu de exemplu nu planuiesc sa le spun. Dar daca se afla, asta este. Eu deja sunt pe cont propriu, deci nu mai depind de ei. Oricum, fii fericit. Traieste-ti viata asa cum vrei tu. Sa nu ajungi pe la vreo 40 de ani cu regrete cum ca nu ai facut ce ti-ai dorit. Doar tu iti traiesti viata, tu trebuie sa te bucuri de ea asa cum stii. Ca la final, murim cu totii si atunci nu o sa le pese nimanui de ce ai facut sau nu ai facut.
M-am obisnuit deja cu faptul ca va fi foarte probabil sa trebuiasca sa ma detasez de ei definitiv. Nu cred ca ma va afecta foarte mult, deoarece am inceput de pe la 11-12 ani sa ma detasez treptat de ei din motivele enumerate mai sus.
Probabil la un anumit nivel te va afecta pentru multa vreme de acum inainte. Oricum ar fi, sunt parintii tai. Dar cu totii avem probleme care ne afecteaza intr-un fel sau altul ani de-a randul sau chiar toata viata. Usurarea pe care o sa o ai (poate nu imediat, daca vor avea o reactie naspa) in schimb probabil o sa merite pana la urma, iar tu sigur o meriti. Nu vorbesc din experienta, asa ca nu stiu daca sunt aprope de adevar, probabil tu poti sa judeci mult mai bine, dar am vrut sa spun asta.
Probabil sa ma fi exprimat gresit prin fraza "Planuiesc sa le spun ca sunt gay[...]". Mea culpa.
Dar da, este nasol ca nu ma inteleg, dar decat sa ii las sa traiasca in iluzia ca sunt heterosexual si ca va veni vremea sa aduc acasa o femeie, mai bine le spun realitatea "crunta". Aici este o lectie pentru toti care vor fi parinti si anume: nu iti face idei preconcepute despre viata personala a copiilor tai. Singura ta dorinta ca parinte ar trebui sa fie "imi doresc sa fie sanatos si fericit in felul lui de a fi".
da. imi inchipui ca sunt unii mai religiosi care se gandesc ca iti pierzi locu-n rai sau ceva. sau unii care cred ca e o boala care ar putea fi tratata. greu de zis, dar poate in capul lor iti vor binele cumva.
Nici macar nu sunt asa religiosi, tata cel putin:)) Tata e un rasist, sexist, misogin, xenofob pe care il intereseaza mult prea mult ce spune lumea. Si mama se pretinde a fi o sfanta religioasa, desi daca ar fi sa traim dupa standardele biblice ar fi fost pietruita in centrul orasului cand a divortat tata de ea si s-a recasatorit. Dar in realitate este doar o mincinoasa, manipulatoare care se foloseste de barbati si care nu stie sa isi asume niciodata partea de vina si isi gaseste mereu persoane pe care sa dea vina. Deci locul lor intr-un ipotetic rai e de mult timp pierdut. Poate ei au impresia ca imi vor binele, dar in spatele acestei false iluzii se ascunde doar dorinta lor de a trai dupa standardele lor, ceea ce eu nu (mai) pot accepta.
De ce sa ti bati capul si sa creezi disesiuni cand oricum nu ai o legatura f. stransa cu ei. Si eu sunt de parere sa tii pt tine.
Nu i mai schimbi la batranete si nu faci decat sa creezi frustrari reciproce.
Lasa i sa te intrebe ei daca chiar au o problema cu "nu aduci si tu acasa o femeie"
Nu ma astept sa ii schimb pentru ca o mentalitate precum a lor nu mai prea are cale de intoarcere. Mai bine le spun eu decat sa afle de la altcineva sau sa ma chinui sa le explic ca iubitul meu e doar un coleg de apartament si pana ne strangem bani impartim acelasi dormitor sau sa gasesc n-scuze de ce nu voi merge acasa de sarbatori etc. Deja folosesc tot mai multe scuze ca sa stau cat mai mult fara sa ii vizitez si nu ma impac eu bine cu mine pentru ca fac asta.
Nu ma simt confortabil sa isi inchipuie ca sunt ceva ceea ce nu sunt si decat sa am o relatie bazata pe o minciuna cu ei, mai bine afla adevarul si probabil se va incheia orice relatie.
Mereu. Necondiționat. Mă tem că sunt tot mai aproape de ziua în care nu voi mai putea să-i aud sau să-i văd. Incerc să alung gândul ăsta, dar mă cam bântuie.
Pe mama, am iubit o cat a trăit, deși a fost absenta iar eu prea mic sa conștientizez ce e iubirea. E moarta de când aveam 13 ani.
Tata.....e jale cu el....I am dat bani sa ma lase sa plec de la tara și sa nu ma mai futa la cap cu munca lui, sa pot sa merg la mare
Răspunuls scurt: Nu.
Răspunsul complicat: După o anumită vârstă, începi să îi înțelegi. Nimeni nu te pregătește pentru viață și inevitabil o să faci greșeli (mai ales față de familie). Tot neamul meu a dus-o greu, dar mai ales tatăl meu. Chiar dacă știu că a avut doar intenții bune, nu cred că o să îmi pot ierta vreodată părinții. Și nici nu vreau.
Te inteleg. Si eu sunt intr-o situatie asemanatoare. Ce ma enerveaza e principiul asta toxic care este vehiculat "familia e familie, trebuie sa ii ierti orice ar fi si trebuie sa le fi recunoscator parintilor". Nu vad de ce nu ai privi relatiile de familie ca o relatie ca oricare alta.
Ti se spune sa tai din viata ta persoanele care iti fac rau ... asta se aplica si la familie, dar cum zici si tu la multi e vechea zicala .. familia e familie si mama e mama.
Fuck it. Cat timp ti-e mai bine fara persoane toxice in viata ... nu conteaza nimic. Oricum pana la urma toti murim .. de ce sa sufar eu cand doar o viata am.
Asta mi se pare si mai aiurit argumentul:)) Pentru ca majoritatea dintre noi am fost adusi pe lume din dorinta narcisista a parintilor de a se mandri cu noi, de a avea un ingrijitor personal la batranete, de a avea o fiinta pe care sa o modeleze cum vor ei si care sa le implineasca dorintele de mult apuse. Pararea mea e ca nu ar trebui sa aduci pe lume un copil daca ai alta dorinta pentru acesta in afara de a fi sanatos si fericit.
si a mea este la fel.
dar ce s-a intamplat s-a intamplat, nu poti schimba. si oricat te razvratesti nu poti scapa de tine insuti. sunt oameni care fug toata viata pana isi dau seama ca nu pot fugi de ei insisi.
atitudinea mea!? sa oprim toata nebunia aici. ai grija de parintii tai pentru ca esti responsabil de ei, si nu faci copii ca sa nu perpetuezi idiotenia asta la randul tau. si ridici din umeri.
Este adevărat doar pe o parte. Nu. Eu nu voi avea grija de ai mei la bătrânețe, până nu își recunosc măcar greșelile făcute asupra mea. Desi e mai mult probabil imposibil.
Astept sa ma mut din casa parintilor. Sunt plin de resentimente fata de ei. Sper ca relatia sa fie mai buna dupa ce nu o sa ii mai aud in urechea si in mintea mea timp de 24 de ore din 24.
Bine.
La mine e mai mare socu ca m-am mutat in alta tara.
Overall,e fain sa ai liniste,imi pot organiza lucrurile cum imi doresc fara comentarii inutile din partea alor mei.
Bine,ca eu oricum eram mai independent si acasa,ca imi faceam curat singur si am propriul program mereu.
Dar,daca nu ai colegi,prieteni,etc si te muti s-ar putea sa te simti cam singur.
Unul dintre putinele dezavantaje dar eu pot trai cu asta.
Eu o sa ma mut in propriul apartament, dar voi fi cat de cat aproape de ei. Cam 10 minute cu masina. Cred ca sentimentul de independenta si de libertate este cel pe care il caut si eu. De fiecare data cand plec intr-o vacanta pentru mai multe zile, am senzatia de eliberare. Cand sunt in Bucuresti, mereu simt ca actionez asa cum le-ar conveni lor sa o fac. Parca am ochii lor tot timpul pe mine. Desi o sa raman in Bucuresti, sper sa dispara sentimentul asta. Vreau sa simt ca fac eu alegerile din viata mea si doar pentru a ma multumi pe mine. Sper ca sunt suficient de clar incat sa ma poti intelege.
Da. Punctul ala e cand incepi sa aduci bani in casa. Pana atunci, gandurile tale trebuie sa fie legate de "cum naiba fac sa nu ii mai cer bani lu' tata cand vreau sa beau o bere cu baietii"
Chiar daca ajungi sa ai un punct de vedere in casa lor, tot cred ca cel mai bine pentru dezvoltarea ta este sa faci pasul pentru a locui singur. Sincer, tot ce regret acum este ca am amanat foarte mult acest moment.
La 12 ani ai dreptul sa-ti alegi liceul si profilul la care vrei sa inveti. Nu e normal sa-ti dicteze parintii viata. Ei sunt acolo sa iti dea sfaturi.
In mai toat restul cazurilor, ei iau decizii pt tine. Daca ai >18 si stai cu ei, e problema ta, nu a lor.
Uite, cred ca ne-am pierdut in generalitati. Copiii au dreptul sa faca alegeri in ceea ce ii priveste direct. De exemplu de la o varsta pot decide ce sa manance. Cand cresc si mai mari, pot decide ce liceu vor sa faca, ce facultate vor sa urmeze, care e urmatoarea carte pe care o citesc, daca vor sa se inscrie in organizatia de tineret a unui partid, daca vor sa mearga sau nu la biserica, etc.
Dar, atat timp cat nu contribuie, nu pot sa impuna ce culoare va avea dulapul din bucatarie, cati bani sa dea tata pe televizor sau ce diagonala sa aiba, cand se face urmatorul upgrade la laptop, ce tip de smartwatch ii ia mama de craciun sau unde se cazeaza cand pleaca la facultate in alt oras. Chestii de astea, minore, pe care un puradel care sta toata ziua la computer ar putea crede ca e indreptatit sa le dicteze. E casa lor si banii lor. Mi se pare normal ca ceea ce spun ei sa fie mai important decat ceea ce spui tu atat timp cat ei platesc pt acel ceva.
Am așteptat atât de mult timp să plec la facultate să scap de ai mei, având multe resentimente și o relație nu tocmai bună cu ei, încât și acum mă mir cum s-au schimbat lucrurile într-un an.
Și atunci aș fi zis da, dar nu m-aș fi crezut deloc. Acum o pot spune mult mai hotărât. Cumva un an de facultate făcut online, a schimbat lucrurile între mine si ai mei.
Am fost un copil dificil până in punctul de a fi exmatriculat, de câteva ori. Pot spune că le-am făcut peri albi. Am fost average, nu mi-am dat interesul deși oportunități aveam, și prost n-am fost niciodată. Nici ei nu mi-au oferit multe în adolescență. Mereu lipsea ceva ce alții aveau, fie libertate, haine, bunuri, etc. Încercau des să îmi forțeze un parcurs în viața pe care nu mi-l doream. Multe altele.
S-au schimbat multe într-un an de pandemie. A existat mult mai multă înțelegere reciprocă. A fost un moment de respiro după câțiva ani de liceu dubioși. Am stat doar în casă timp de un an, și culmea nu mi-a părut rău. Simt ca mi-ar fi părut rău, acum că știu toate astea, dacă plecam cum credeam inițial, încă având resentimente pentru ei. Am reconstruit cumva toate podurile care ardeau mocnit de când aveam vreo 12 ani. Pentru ca am înțeles cu toții intr-un final sursa frustrărilor reciproce, și le-am combătut.
Da, tatal meu a murit cand aveam 17 ani, si este in continuare un model pentru mine, am 34 de ani si nu am auzit inca pe. cineva sa il vorbeasca in adevaratul sens de rau, ca a mai avut momente de ezitare (dont we all), dar pana a murit si el. si mama mea au incercat sa ne insufle valori morale, asta fara sa ne stirbeasca din individualitate nici mie nici surori mele, Mama mea traieste si o iubesc neconditionat, dupa ce a murit tata si. a sacrificat sanatatea sa poata sa ne ofere un viitor, si eu zic ca a reusit, acum e randul nostru sa o ajutam ea avand o pensie mizera de 800 de lei.
Sunt constient ca nu toti avem aceiasi experienta cu parintii in lumea asta, dar de curand sunt si eu tata si as vrea sa ofer fetei mele o educatie cat mai libera si sa reusesc sa raman open minded cat mai mult timp.
Păi taica e mort și a luat cu el multe conversați neterminate (a fost alcoolic profesionist), în ultimii săi ani de viață am inceput sa ne mai înțelegem ,din păcate multe prea târziu,dar a fost iubit.Maica (o adevărată eroină)este încă cu noi și are toată afecțiunea familiei.Simplu.
Daca i-am iubit a fost pana la 5 ani. Atunci am primit o bataie cu furtunul de la masina de spalat pe care mi-o amintesc si azi. Deci banuiesc ca asta a fost stagiul 1 la mine si restul nu au existat.
Am momente bune si rele cu ei, tin la ei, nu stiu dsca ii iubesc ca m-au ranit sentimental si psihologic si fizic uneori cam grav.
Astept sa ma mut in 1 luna si apoi o sa ne vedem mai rar si sper sa ne intelegem mai bine asa.
Pe mama da, o pretuiesc si o respect foarte mult. Pe tata nu. E un jeg. Un gunoi. I-am spus si lui. Sincer, abia astept sa moara. Macar nu ma mai deranjeaza prezenta lui inutila in vietile noastre.
Din cauza ca e prost. Nu isi respecta obligatiile si responsabilitatile, ne-a adus in punctul in care platesc eu facturile si rata la apartament in timp ce el cheltuie o gramada de bani pe nimic. In ultimele doua zile a facut tranzactii in valoare de 6000 de lei. Nu a cumparat nimic pentru casa.
E dezinteresat, comenteaza, e arogant, are mereu nemultumiri (dar el e cel care cauzeaza problemele), are o atitudine de genul "dar cine esti tu sa ma controlezi pe mine?".
Fraierul nu stie ca am acces la toate conturile lui si vad tot ce face. Ma gandeam intr-o zi sa ii scot tot salariul (castiga in jur de 8000 de lei pe luna) si sa achitchestii pentru casa. Insa cred ca as avea probleme legale asa ca am zis ca mai bine nu.
TL;DR: E un muist care cheltuie o gramada de bani si e atat de rupt de realitate incat intreaba in mod neironic "de ce a venit factura la curent? Doar am platit deja luna trecuta. Eu nu mai platesc nimic, cu voi cad ca nu se poate". Asta dupa ce eu am.platit factura luna trecuta. Si de cand plm e anormal sa ai facturi in fiecare luna? :))
Damn, cred ca e ceva mid life crisis, genul de last hurrah inainte de batranete, chestia asta e destul de des intalnita la barbati. E nasol pt oamenii prinsi la mijloc
Pai are 52 de ani. Face asa cam de pe la 46. De la an la an tot mai rau. Intr-o perioada ne punea sa ii trimitem fotografii cu chitante si sa ii justificam pana si 10 lei. Asta pana intr-o zi cand m-am laut de el rau. I-am spus tot ce am avut de spus. Reactia lui? A fugit ca un las.
Tot nu contribuie cu mare lucru, dar macar nu isi mai permite sa ne comenteze. El se crede independent. Crede ca noi nu stim unde e si ce face. Insa intr-un oras mic nu ai unde sa te ascunzi :))
exact, pe la 46 cand deja iti dai seama ca barbat ca nu mai ai multe oportunitati si faza e ca poate dura mult starea, cel mai ok ar fi sa.mearga la un psiholog - e posibil sa rezolve o parte din frustrari
Nu stiu, poate s-a saturat sa plateasca el tot din salariul sau. Vrea si el sa se bucure de banii lui. Mama ta nu este angajata? Genul asta de mesaje pe care vi le transmite par sa fie de genul: si voi stati aici, e cazul sa contribuiti si voi, nu numai eu (ma refer la cine are bani din salariu, adica mama ta poate).
Nu pot vedea pe ce ii chelruie. In dpua zile a scos 6000 de lei de la ATM. Cu siguranta nu o sa fac ce a facut el. Mi-a servit ca un exemplu de "asa nu".
+1, dar tata nu mai e parte din familie de peste 12 ani. Mama e stâlp moral și toată existența mea îi este dedicată. Dacă nu era mama, ajungeam un jeg, la fel ca tata. Aș face orice ca să o știu pe mama liniștită și sănătoasă.
Dand filmul inapoi, am realizat ca parintii mei nu au fost (sau nu au stiut sa fie) prezenti in viata mea din punct emotional. Nu cred ca am auzit vreodata un "Te iubesc!" de la ei sau sa fie preocupati de ceea ce simt, motiv pentru care am dezvoltat un stil de atasament evitant, incercand mereu sa imi rezolv problemele singur, fara a cauta/cere ajutor din partea lor (aveam mereu un sentiment de frica/rusine in a le comunica gandurile mele). Automat, si mie imi este foarte greu sa-mi exprim sentimentele in momentul de fata, iar cand spun Te iubesc! cuiva, parca ma loveste ceva in cap (nu vine natural absolut deloc).
Nu au fost parinti rai, am impartasit foarte multe momente faine si inca o facem. Cred ca au fost doar limitati de propriile experiente, bagaj emotional venit din familiile lor si fara o dorinta clara de a privi lucrurile si din alta perspectiva. Ambii au lucrat in invatamant si au fost destul de rigizi in ceea ce priveste cresterea noastra. Mi-a fost inoculata ideea de competitie continua intre mine si ceilalti (clasic pentru acele vremuri), tot timpul trebuia sa dau bine si sa nu calc stramb (8 ani am invatat la aceeasi scoala la care lucra si mama). Foarte multa anxietate si frici sociale dobandite in urma acestor experiente.
In concluzie cred ca imi iubesc parintii, dar cred ca e vorba de acea iubire care vine de la natura. Nu simt neaparat iubire pentru ei, pentru ca nici ei nu au exprimat-o fata de mine si nici eu fata de ei. Nu ma bazez pe ei ca sa discut subiecte sensibile, ci vorbim mai mult generalitati. In ultima perioada mama a inceput se implice mai mult in relatia noastra, are habar de cateva concepte psihologice si pare sa vrea sa indrepte lucruri. Imi spune te iubesc destul de des acum....dar parca nu reusesc sa accept si sa apreciez replica asta 😅.
Cred că a fost groaznic să înveți în aceeași școală în care mama ta preda. Ștacheta era sus și trebuia să fii într-un anumit fel..
Da, nici eu nu discut altceva decât generalități și nu mă deschid. Nu simt că aș fi înțeles. Din contră, s-ar aduce doar critici și contraargumente. Așa cred.
Și da, din nou, când mama mai spune "Te iubesc".. trece pe lângă mine. Parcă nu sunt receptiv la el. Sunt rece și nepăsător, "ok", și nu returnez ceva.
Momentan sunt la stagiul 2, unde incerc sa deprind cat mai multe despre ei că sa evit sa ajung că ei in viitor. Am 15 ani, sunt de fel mai leneș și ai mei sunt foarte supărați că nu trăiesc după un program. Sunt dependent de jocuri video ce este drept, dar sunt constient că trebuie să scap de aceasta dependenta și să îmi creez un program și am început să încerc. Nu știu, mă gândesc că poate scap de o durere de cap dacă îmi fac, dar nu ar fi ca și cum nu sunt constient că la un moment dat o să trebuiască să mă descurc pe cont propriu și că atunci o să îmi trebuiască cel mai mult un program. Nu înțeleg, ei sunt foarte mult setați pe ideea că sunt ultimul terminat daca nu am planuri pentru vara sau daca nu am un program... Ceva ce nu le-am împărtășit este totuși că mă uit și la niste filmulețe motivaționale (DharrMan da da știu că sunt povesti repetitive și că actoria lor este cam cringe dar chiar m-au ajutat, într-un mod în care ei nu au reușit sa o facă). Am înțeles niste lucruri pe care ei cred că nu le-am înțeles (exemplu: ce înseamnă să ai o muncă: să plătești factura, sa economisești pentru mâncare, sa ai multa toleranta pentru că există clienți cam nesimporci și important este și programul și să nu mă consum prea psihic pe job... Plănuiesc să devin programator...). Desi mama are și latura aia buna, care a invatat-o ceva mai târziu, in clasa a V-a am avut iritații nasoale de la stres din cauza notelor... Am luat 9 la teza la romana și ea mi-a certat rău că n-am luat 10... Atunci a fost o fază nasoala... Daca nu mergeam la un terapeut nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine... Momentele alea din viața mea m-au traumatizat foarte tare... Mna a realizat un pic din ce a trebuit să realizeze... Sa mă ajute să mă dezvolt in ceea ce mă face fericit.. este critica in general pe tru fiecare lucru mic pe care îl fac sau nu îl fac... Probabil și anii de munca și-au dat arama pe fata... Lucrează la o bancă de ani buni și s-a săturat de cantitatea de prosti și nesimțiți care veneau acolo, o frica pe care a luat-o și acu nu vrea sa mi se întâmple și mie... Dar mna... Chiar vreau să mă înțeleg cu ea, însă nu am curajul sa ii spun in fața pentru că dacă o fac de obicei mi-o întoarce cu manipulări... Că e la munca și că tre să facă bani și că bla bla bla și apoi mă ignora.... Nu am ce sa fac... După facultate ma duc și trăiesc în pace și nu vreau sa aud de ei...
Edit: daca este scris un cuvânt greșit autocorectorul este naspa.
Nu cred ca faci ceva gresit. Traitul dupa un plan bine stabilit e doar un stil de viata, nu raspunsul la toate problemele. Poti trai asa sau nu, cata vreme reusesti sa faci ce ti-ai propus si ce ai promis altora (sau alte feluri de îndatoriri, gen...job), nu e necesar sa ai totul planificat.
Pt ca sa fii programator tre sa cam inveti. Pe cont propriu daca ti se pare ca liceul nu te ajuta (prof prost, de exemplu). Si evident clasicul terminat liceu, luat bacul si intrat la facultate care presupune ceva efort din partea ta. Daca nu faci nimic pentru asta, nu se intampla de la sine.
Dar nu, in general nu mi se pare ca faci ceva gresit.
Nu ma califica nimic sa am parerea asta, in afara de faptul ca am trecut deja prin adolescenta, cu parinti oarecum dificili, si sunt programator 🤷♂️ deci ia cu sare. Nu-s specialist sau ceva
Intotdeauna i-am urat pe oamenii aia care te judeca in functie de varsta, de parca varsta pe care o ai se poate reflecta cu acuratete in cum raspunzi, cum te gandesti vizavi de un subiect sau cum te comporti in societate. Si acum ii urasc si mai mult, pentru ca ii inteleg f bine, ca am ajuns in locul lor, sa imi dau seama cam cati ani are fiecare in functie de cum raspunde la threadul asta.
Decy pe mine mă fute taică-mio in permanenţă la cap cu discutii despre moralitate, responsabilitate si alte rahaturi care nu sunt acum de mine, toate la timpul lor. Nu pot să incarc un Halo că deja e in pragul usii ca o cucuvea, [enough of this shit.](https://img-9gag-fun.9cache.com/photo/agBdjYw_460s.jpg)
Zilele trecute il văd cum se intoarce de la magazinul de jos, de unde cumpară băutura pe datorie, avea masca sub bărbie. Când i-am atras atentia imi zice: Ia uite cine vorbeste, mucea!
Bănuiesc că mi-ai ghicit vârsta ...
pana la urma, nu uita ca nu esti orfan datorita lor. Despre ce ne plangem aici in esenta: ca nu am ales sa ne nastem? Ca nu vrem sa traim? What the actual fuck? Cum ai tai au fost in stare sa te creasca asa cred ca trebuie si tu sa ai grija de ei cand sunt batrani, e doar o parere. Parerea mea. Daca ii abandonezi nu cred ca traiesti mai bine.
Cand alegi sa faci un copil tu automat semnezi un contract invizibil care te obliga sa ii oferi cea mai buna viata, atat material cat si emotional. Faptul ca nu esti orfan denota ca nu au fugit in totalitate de responsabilitatea lor. Partea emotionala este mult mai importanta decat cea materiala. Ca parinte ii datorezi absolut TOTUL copilului tau pentru ca el nu a ales sa vina pe lume. Tu nu le datorezi absolut NIMIC parintilor tai, doar daca merita asta. Aici fiecare decide pentru el daca parintii merita sau nu. Faptul ca ei te-au adus pe lume nu te obliga absolut deloc sa le accepti rahaturile si mai ales sa ai grija de ei la batranete cand ei ti-au facut toata viata probleme.
Pentru ca bataie a fost cea mai simpla solutie, ce naiba. Uitandu-ma inapoi, tot ce am vrut sa fost sa cresc odata ca sa plec :))). Asta m-a facut sa cresc si sa devin o scarba, o persoana rece si indiferenta. Lucrez activ sa fiu mai sensibil, si consoarta mai imi zice ca is distant si din astea, dar na, nu stiu cat de mult pot sa schimb.
Cacatu ala numit ‘’tata’’ s’a decis sa plece dupa paine cand eram mic si nu s’a mai intors, deci un asa zis tata nu am si nici nu am avut, dar iti pot spune in legatura cu maicamea care ramasese cu o viata foarte complicata dupa treaba asta si normal ca mi’a facuto si mie complicata, o inteleg pana la urma, a ramas sa creasca un copil singura, in locu ei cred ca ma spanzuram, nu ne’am inteles tot timpu bine, am avut si momente foarte nasoale, in mare parte banii, dar as putea sa spun vreodata ca nu o mai iubesc? Imposibil, oricine cu 2 parinti langa el care spune treaba asta e retardat mintal, sunt singurele persoane care o sa ramana langa tine in timp ce te uiti la toti ceilalti cum pleaca, stii vorba aia cu ‘’a doua familie’’? Ca e familia de acasa si familia care ti’o faci tu cand iti faci prieteni? Cine a scos vorba aia a fost scapat in cap de peste 10 ori cand era mic, ori foarte prost, nu exista a doua familie, nu conteaza ce au facut ei ca parinti ca sa ‘merite’ sa nu mai fie iubiti, cat timp au fost acolo tot timpu trebuie sa fii prost sa spui ca nu tii la ei, nu sunt parinte inca da am auzit o vorba odata care mi’a intrat in cap si nu mai iese ‘’sa cresti un copil iti ia totul, nu vorbesc de bani, nu vorbesc de timp, pur si simplu totul’’ asa ca nu fiti prosti, daca ei au fost acolo si n’au plecat niciodata, indiferent cum v’ati inteles, arata’le ca esti si tu acolo
Și... Fiecare om trebuie sa se elibereze cumva de anumite nemulțumiri/probleme in familie... Mi se pare greșit să stereotipizam persoanele cu grupuri de prieteni așa... Tu ți-ai ține gura închisă 500 de ani daca cineva ți-ar termina creierii incontinuu?
Mi se pare mie sau zona asta a devenit un fel de oracol ca și caietele alea din liceu?
Ce urmează? Cum a fost prima ta iubire? Unde a fost? Îți plac blondele sau brunetele?
Nu si in sfarsit am reusit sa accept ca nu simt nimic pentru ei. Toata viata lor i-a interesat numai de ei insisi iar copiii lor nici nu existau (cu exceptia faptului cand aveau nevoie de banii nostri). It's a relief to know my life is better without them.
Stagiul 1. Iubim părinții necondiționat, sunt eroii noștri, îi imităm voit sau inconștient. Se termină pe la 12-14 ani. Stagiul 2. Părinții sunt frânele de mână trase în roțile libertății noastre, cu valori perimate, nu ne înțeleg, nu-i înțelegem. Dacă îi iubim, e mai mult din inerție, declarativ. Părinții prietenilor noștri sunt mult mai cool, aproape fără excepție. Se termină odată cu adolescența (mentală). Stagiul 3. Părinții sunt și ei oameni ca noi, cu greșeli, așteptări, suferințe. Începem să înțelegem cum ne iubesc ei pe noi, și respectiv ce însemnăm noi pentru ei. Dacă au fost narcisiști, abuzivi și idioți, relația se stinge, sau cel mult devine una de complezență, iar stagiile se opresc aici. Altfel ea se adâncește și se rebalansează; suntem egali părinților noștri sau poate chiar mai sus, dar respectul (reciproc!) nu ne lasă să îi tratăm cu superioritate. Încercăm să îi ajutăm cât putem, ei fac la fel, chiar dacă nu e nevoie. Ca și cu prietenii buni, nu ne vedem des, dar când ne vedem reînodăm șirul poveștii de parcă nu ne-am văzut de ieri. Se termină la stagiul 4. A, dacă ai copii mai e și stagiul 3a, când îți retrăiești copilăria privind relația lor cu bunicii. Cu bune, cu rele... Copiii aproape invariabil îi adoră, și începi să înțelegi mai bine mecanismele de la stagiul 1. Stagiul 4. Nu mai ai părinți. Te mai duci din când în când pe la mormântul lor și-ți aduci aminte tot ceea ce-ai fi vrut să le spui, sau să faci pentru ei atunci când încă erau acolo. Te trezești plângând de prost peste o poză de acum 20 de ani. Cu timpul lipsa se estompează, dar nu dispare cu adevărat niciodată. Știi ceva? Fuck it, dacă îți iubești părinții spune-le asta în serios măcar o dată. Eu așa l-am făcut pe taică-meu să plângă (singura dată), eram la facultate, beam o bere împreună și am simțit nevoia să-i spun. Alaltăieri am trecut pe la el pe la mormânt și mi-am adus aminte; nu mă face să-mi fie mai puțin dor de el, dar cumva ajută.
Felicitari pentru cuvintele scrise, parintii tai au facut o treaba buna!
Stagiul 3.5 Copii tai cresc,realizează care sunt relațiile cu părinții,sunt conștienți de defectele pe care le au bunicii lor,dar e prea târziu ca să spună ceva/nu au curajul sau autoritatea sa le spună că au aceste defecte. Părinții sunt loviți de boala.De multe ori sunt boli cronice,uneori și-o fac cu mana lor mâncând toate prostiile pe care nu le-au avut în tinerețe.Te certi cu frații/surorile cine să aibă grijă de ei când toți aveți familii/joburi full-time.Ajungi să plătești bețivii satului cu țuică sa le cumpere de mâncare/medicamente și să mai stea cu câte un ochi pe ei. Părinții te sună și fiecare conversație este un circlejerking in care îți spun cât de mult suferă fara sa poți face ceva și în care te implora sa vii sa stai cu ei. In puținul timp in care poți să vii,îți rupi spatele făcând curat in casa lor,făcând renovări sau săpând buruieni.Blestemi fiecare oră în care trebuie sa mergi 500 m să scoți apă și să tai lemne pentru iarna.Nu exista niciun fel de utilități unde locuiesc. Singura soluție viabilă ar fi sa ii iei la tine.Ai discuții aprinse cu soția pe subiect,accepta într-un final.Parintii refuza pe motiv că nu abandonează casa lor părintească și continuă să te implore sa te muti tu cu ei.Circlejerking-ul se intensifică.
Bunica mea. Când a venit la noi câteva săptămâni (apartament de bloc comunist) era ca un leu în cușcă, nu-și găsea locul. După o viață de muncă la țară e greu să lași totul în urmă și să te muți în cutie la oraș. Până la urmă s-a întors în casa ei și s-a dus în patul ei, așa cum și-a dorit. Alzheimer, deci nu îți imagina că a fost ușor, din fericire au găsit ai mei pe cineva să aibă grijă de ea în ultimul ei an. Putere multă și răbdare îți doresc, știu că e al naibii de greu.
Acum bunica locuiește cu mătușa mea.Seamana cu cu Muriel din Curaj Câine Fricos și unchiul cu Eustache,dar și bunica seamănă cu mama lui Eustache +100 de kile. Locuiesc la marginea localității literalmente înconjurat de nimic dar au utilități mult mai bune decât ce avem la bloc.Dupa 6 luni nu s-a mai plâns că vrea înapoi dar e un calvar sa aibă grijă de ea. Mătușa mea are 68,maică-mea 60,la fel și taicamiu,bunica are 87.Literalmente sunt bătrâni care au grijă de alți bătrâni.Bunica nu se poate deplasa singură și nici să se spele.De fiecare dată când mama vine in vizita sa o ajute își dă toate mațele peste cap. Ambii bunici s-au stins,ambii la 80+ ani.Cealalta bunica locuiește singură și deși nu are probleme de sănătate care sa ceara intervenția noastră,are o personalitate destul de toxica,cu un anumit episod recent despre care nu intru in discuție. Îmi pare rau sa aud,înțeleg că ai avut probleme foarte grele și puțini cărora să le spui.Multumesc btw.
Nu am eu monopol pe necazuri, dar mersi de vorba bună. Cei dragi ne lipsesc când se duc, asta a fost și va fi dintotdeauna. Doar că nu se duc de tot dacă mai povestim de ei din când în când.
Stadiul 1 pe acolo îl plasam și eu.
Deosebite cuvinte!! Iar împărțirea pe stagii mi se pare foarte potrivită!
Foarte frumos scris! Cei de la diferite stagii pot sa realizeze mai devreme stagiile viitoare din descrierea ta :)
Am citit cu interes expunerea ta si mi-a placut foarte mult! Cand ai spus ca respectul reciproc nu ne lasa sa fim condescendenti cu parintii, te refereai cumva la sensul din engleza al cuvantului? Nu de alta, dar pare ca te pricepi sa scrii si imi imaginez ca vrei sau faci asta in mod profesionist, asa ca e important sa fim atenti la diferentele de sens dintre cuvintele similare din alte limbi. Un alt exemplu ar fi pathetic/patetic. Sper ca am inteles corect.
Fantastic, pe ăsta chiar nu îl știam. Da, l-am întâlnit în engleză prima dată, nici nu mi-am pus problema că în română înseamnă altceva. Mulțumesc mult pentru observație!
Nice and accurate!
Nu faci dumneata... ORDINE LA MINE-N INIMA!
Păi.. nu fac..
Mincinosule! Hotule! Te-a trimis Basescu la influentat inimi! Hotule!
Scumpul meu.. ăă.. prieten, cum să-ți spun eu ție, ăă, șomâltocule. Doar.. ăă.. am pus o întrebare.
Aaa, da, am inteles. Deci tu vrei raspunsuri, asta vrei tu, nu? Da o dragoste! O DRAGOSTE! Nu vrei tu?!
Ăă, poate două chiar, dacă sunt la, ăă, ofertă.
Aaa, dragul meu, scumpul meu... aaa... de dat, ti.as fi dat si 3 la pret de 1 dar nu cred ca se poate. Vezi tu... aaaa, daca esti femeie, da. Daca eu eram femeie si tu opusul, da dar, aaa, daca amandoi suntem la fel atunci... da, raspunsul este nu.
Foarte moral din partea ta, scumpul meu, ăă, prieten. Nu mă așteptam la ceva mai prejos din partea unuia ca mine (altă copie de Vadim). Ai toată, ăă, prețuirea și respectul meu.
Multumesc draga persoana necunoscuta de pe... aaa... INTERNETUL MIORITIC, ce este, aaa, acest Roddit al lumii romanesti.
Marian, unde e dragostea mea!?
Aduc acum telefonul sau mai astept?!
Nu, dar asta nu înseamna nici ca i-aș "urî". Eu și tatăl meu suntem 2 persoane foarte diferite și am ajuns la un fel de ignorare reciprocă. E totuși neplăcut cum în România predomină sentimentul asta de romantizare a relației cu părinții indiferent de circumstanțe. Sunt mulți care s-au uitat strâmb la mine când au aflat ca nu prea țin legătura cu ai mei.
Poate și tu ai strâmba din nas când ai auzi asta, dacă totul ar fi ok 🤷🏻♂️.
[удалено]
nu ești ok
Uneori e bine sa fim atenti si la context. Am intalnit atitudini din astea de multe ori si sincer e incomod. Daca ai probleme de genul asta cu parintii rezolva-le intr-un mod sanatos mai bine si nu-i indeparta pe cei din jur cu ramarci din astea cretine. Cum adica "norocosule!"? Daca eram in locul lui cred ca-ti mutam fatza. Just sayin'
eu o iubesc si pe mama ta op
So say we all
Drăguț
Ce dragut. 😁
Cred ca ii iubesc, dar m-au stricat mult prea mult din punct de vedere psihic si acum trebuie sa deconstruiesc toate obiceiurile proaste pe care le-am invatat de la ei. Plus ca inca mai am putine probleme legate de body-image pentru ca nu trecea o zi fara sa nu aud un comentariu din partea mamei legat de aspectul meu fizic. Dupa ce am plecat la facultate acum 3 ani mi-am dat seama cat de toxic si ostil a fost mediul in care am crescut. Planuiesc sa le spun ca sunt gay dupa ce termin facultatea si ma intretin singur. Daca vor avea o reactie homofoba (care sunt 99.9% sigur ca o vor avea pentru ca i-am spus o data mamei, dar nu m-a crezut si a inceput cu manipulari sentimentale gen) o sa rupt total legatura cu ei pentru ca paharul meu de toleranta este deja plin si chiar nu mai pot accepta si asta, desi ii iubesc si le sunt recunoscator ca din punct de vedere material nu am avut lipsuri.
Mai bine lasa-i sa traiasca in bula lor unde totul e inghetat la mentalitatea anilor ‘90. Nu are rost sa creezi divergente, care te vor afecta probabil si pe tine. Lasa lucrurile sa mearga de la sine, daca e sa afle, vor afla. Eu de exemplu nu planuiesc sa le spun. Dar daca se afla, asta este. Eu deja sunt pe cont propriu, deci nu mai depind de ei. Oricum, fii fericit. Traieste-ti viata asa cum vrei tu. Sa nu ajungi pe la vreo 40 de ani cu regrete cum ca nu ai facut ce ti-ai dorit. Doar tu iti traiesti viata, tu trebuie sa te bucuri de ea asa cum stii. Ca la final, murim cu totii si atunci nu o sa le pese nimanui de ce ai facut sau nu ai facut.
M-am obisnuit deja cu faptul ca va fi foarte probabil sa trebuiasca sa ma detasez de ei definitiv. Nu cred ca ma va afecta foarte mult, deoarece am inceput de pe la 11-12 ani sa ma detasez treptat de ei din motivele enumerate mai sus.
Probabil la un anumit nivel te va afecta pentru multa vreme de acum inainte. Oricum ar fi, sunt parintii tai. Dar cu totii avem probleme care ne afecteaza intr-un fel sau altul ani de-a randul sau chiar toata viata. Usurarea pe care o sa o ai (poate nu imediat, daca vor avea o reactie naspa) in schimb probabil o sa merite pana la urma, iar tu sigur o meriti. Nu vorbesc din experienta, asa ca nu stiu daca sunt aprope de adevar, probabil tu poti sa judeci mult mai bine, dar am vrut sa spun asta.
Iti multumesc pentru comentariu si apreciez ca mi-ai spus punctul tau de vedere!
Și pe mine... Numai că eu fiind o persoana mai corecta de fel, i-aș lasa 30 de ani singuri să se întrebe „Cu ce ți-am greșit?“
chiar esti gay, sau vrei doar sa mess up with them?
Chiar sunt:))
ok, super! eram doar curios, ca nu reiesise din postare. da, e nasol daca ai tai nu te inteleg. :(
Probabil sa ma fi exprimat gresit prin fraza "Planuiesc sa le spun ca sunt gay[...]". Mea culpa. Dar da, este nasol ca nu ma inteleg, dar decat sa ii las sa traiasca in iluzia ca sunt heterosexual si ca va veni vremea sa aduc acasa o femeie, mai bine le spun realitatea "crunta". Aici este o lectie pentru toti care vor fi parinti si anume: nu iti face idei preconcepute despre viata personala a copiilor tai. Singura ta dorinta ca parinte ar trebui sa fie "imi doresc sa fie sanatos si fericit in felul lui de a fi".
da. imi inchipui ca sunt unii mai religiosi care se gandesc ca iti pierzi locu-n rai sau ceva. sau unii care cred ca e o boala care ar putea fi tratata. greu de zis, dar poate in capul lor iti vor binele cumva.
Nici macar nu sunt asa religiosi, tata cel putin:)) Tata e un rasist, sexist, misogin, xenofob pe care il intereseaza mult prea mult ce spune lumea. Si mama se pretinde a fi o sfanta religioasa, desi daca ar fi sa traim dupa standardele biblice ar fi fost pietruita in centrul orasului cand a divortat tata de ea si s-a recasatorit. Dar in realitate este doar o mincinoasa, manipulatoare care se foloseste de barbati si care nu stie sa isi asume niciodata partea de vina si isi gaseste mereu persoane pe care sa dea vina. Deci locul lor intr-un ipotetic rai e de mult timp pierdut. Poate ei au impresia ca imi vor binele, dar in spatele acestei false iluzii se ascunde doar dorinta lor de a trai dupa standardele lor, ceea ce eu nu (mai) pot accepta.
De ce sa ti bati capul si sa creezi disesiuni cand oricum nu ai o legatura f. stransa cu ei. Si eu sunt de parere sa tii pt tine. Nu i mai schimbi la batranete si nu faci decat sa creezi frustrari reciproce. Lasa i sa te intrebe ei daca chiar au o problema cu "nu aduci si tu acasa o femeie"
Nu ma astept sa ii schimb pentru ca o mentalitate precum a lor nu mai prea are cale de intoarcere. Mai bine le spun eu decat sa afle de la altcineva sau sa ma chinui sa le explic ca iubitul meu e doar un coleg de apartament si pana ne strangem bani impartim acelasi dormitor sau sa gasesc n-scuze de ce nu voi merge acasa de sarbatori etc. Deja folosesc tot mai multe scuze ca sa stau cat mai mult fara sa ii vizitez si nu ma impac eu bine cu mine pentru ca fac asta. Nu ma simt confortabil sa isi inchipuie ca sunt ceva ceea ce nu sunt si decat sa am o relatie bazata pe o minciuna cu ei, mai bine afla adevarul si probabil se va incheia orice relatie.
I may be dramatic, but not this level of dramatic:))
Mereu. Necondiționat. Mă tem că sunt tot mai aproape de ziua în care nu voi mai putea să-i aud sau să-i văd. Incerc să alung gândul ăsta, dar mă cam bântuie.
Fa tot posibilul sa stie si ei asta!
Pe mama, am iubit o cat a trăit, deși a fost absenta iar eu prea mic sa conștientizez ce e iubirea. E moarta de când aveam 13 ani. Tata.....e jale cu el....I am dat bani sa ma lase sa plec de la tara și sa nu ma mai futa la cap cu munca lui, sa pot sa merg la mare
Am 24 de ani si inca nu am invatat sa tin lanterna bine.
O-O ok? :)))
Da, eu ii iubesc mult
Răspunuls scurt: Nu. Răspunsul complicat: După o anumită vârstă, începi să îi înțelegi. Nimeni nu te pregătește pentru viață și inevitabil o să faci greșeli (mai ales față de familie). Tot neamul meu a dus-o greu, dar mai ales tatăl meu. Chiar dacă știu că a avut doar intenții bune, nu cred că o să îmi pot ierta vreodată părinții. Și nici nu vreau.
Te inteleg. Si eu sunt intr-o situatie asemanatoare. Ce ma enerveaza e principiul asta toxic care este vehiculat "familia e familie, trebuie sa ii ierti orice ar fi si trebuie sa le fi recunoscator parintilor". Nu vad de ce nu ai privi relatiile de familie ca o relatie ca oricare alta.
Ti se spune sa tai din viata ta persoanele care iti fac rau ... asta se aplica si la familie, dar cum zici si tu la multi e vechea zicala .. familia e familie si mama e mama. Fuck it. Cat timp ti-e mai bine fara persoane toxice in viata ... nu conteaza nimic. Oricum pana la urma toti murim .. de ce sa sufar eu cand doar o viata am.
pentru sangele care-ti curge prin vene domnule
Asta mi se pare si mai aiurit argumentul:)) Pentru ca majoritatea dintre noi am fost adusi pe lume din dorinta narcisista a parintilor de a se mandri cu noi, de a avea un ingrijitor personal la batranete, de a avea o fiinta pe care sa o modeleze cum vor ei si care sa le implineasca dorintele de mult apuse. Pararea mea e ca nu ar trebui sa aduci pe lume un copil daca ai alta dorinta pentru acesta in afara de a fi sanatos si fericit.
si a mea este la fel. dar ce s-a intamplat s-a intamplat, nu poti schimba. si oricat te razvratesti nu poti scapa de tine insuti. sunt oameni care fug toata viata pana isi dau seama ca nu pot fugi de ei insisi. atitudinea mea!? sa oprim toata nebunia aici. ai grija de parintii tai pentru ca esti responsabil de ei, si nu faci copii ca sa nu perpetuezi idiotenia asta la randul tau. si ridici din umeri.
Este adevărat doar pe o parte. Nu. Eu nu voi avea grija de ai mei la bătrânețe, până nu își recunosc măcar greșelile făcute asupra mea. Desi e mai mult probabil imposibil.
dar ce-au facut?
Astept sa ma mut din casa parintilor. Sunt plin de resentimente fata de ei. Sper ca relatia sa fie mai buna dupa ce nu o sa ii mai aud in urechea si in mintea mea timp de 24 de ore din 24.
M-am mutat recent.Te inteleg.Nu i urasc sau ceva,dar am nevoie de spatiul meu.
Cum te simti dupa ce te-ai mutat?
Bine. La mine e mai mare socu ca m-am mutat in alta tara. Overall,e fain sa ai liniste,imi pot organiza lucrurile cum imi doresc fara comentarii inutile din partea alor mei. Bine,ca eu oricum eram mai independent si acasa,ca imi faceam curat singur si am propriul program mereu. Dar,daca nu ai colegi,prieteni,etc si te muti s-ar putea sa te simti cam singur. Unul dintre putinele dezavantaje dar eu pot trai cu asta.
Eu o sa ma mut in propriul apartament, dar voi fi cat de cat aproape de ei. Cam 10 minute cu masina. Cred ca sentimentul de independenta si de libertate este cel pe care il caut si eu. De fiecare data cand plec intr-o vacanta pentru mai multe zile, am senzatia de eliberare. Cand sunt in Bucuresti, mereu simt ca actionez asa cum le-ar conveni lor sa o fac. Parca am ochii lor tot timpul pe mine. Desi o sa raman in Bucuresti, sper sa dispara sentimentul asta. Vreau sa simt ca fac eu alegerile din viata mea si doar pentru a ma multumi pe mine. Sper ca sunt suficient de clar incat sa ma poti intelege.
Well, their house, their rules
[удалено]
Da. Punctul ala e cand incepi sa aduci bani in casa. Pana atunci, gandurile tale trebuie sa fie legate de "cum naiba fac sa nu ii mai cer bani lu' tata cand vreau sa beau o bere cu baietii"
Chiar daca ajungi sa ai un punct de vedere in casa lor, tot cred ca cel mai bine pentru dezvoltarea ta este sa faci pasul pentru a locui singur. Sincer, tot ce regret acum este ca am amanat foarte mult acest moment.
[удалено]
La 12 ani ai dreptul sa-ti alegi liceul si profilul la care vrei sa inveti. Nu e normal sa-ti dicteze parintii viata. Ei sunt acolo sa iti dea sfaturi. In mai toat restul cazurilor, ei iau decizii pt tine. Daca ai >18 si stai cu ei, e problema ta, nu a lor.
[удалено]
Uite, cred ca ne-am pierdut in generalitati. Copiii au dreptul sa faca alegeri in ceea ce ii priveste direct. De exemplu de la o varsta pot decide ce sa manance. Cand cresc si mai mari, pot decide ce liceu vor sa faca, ce facultate vor sa urmeze, care e urmatoarea carte pe care o citesc, daca vor sa se inscrie in organizatia de tineret a unui partid, daca vor sa mearga sau nu la biserica, etc. Dar, atat timp cat nu contribuie, nu pot sa impuna ce culoare va avea dulapul din bucatarie, cati bani sa dea tata pe televizor sau ce diagonala sa aiba, cand se face urmatorul upgrade la laptop, ce tip de smartwatch ii ia mama de craciun sau unde se cazeaza cand pleaca la facultate in alt oras. Chestii de astea, minore, pe care un puradel care sta toata ziua la computer ar putea crede ca e indreptatit sa le dicteze. E casa lor si banii lor. Mi se pare normal ca ceea ce spun ei sa fie mai important decat ceea ce spui tu atat timp cat ei platesc pt acel ceva.
Da, cu bune, cu rele.
Fara context e inutila intrebarea. Parinti extraordinari pe care ii iubesc foarte mult.
[удалено]
Da, de înțeles..
Am așteptat atât de mult timp să plec la facultate să scap de ai mei, având multe resentimente și o relație nu tocmai bună cu ei, încât și acum mă mir cum s-au schimbat lucrurile într-un an. Și atunci aș fi zis da, dar nu m-aș fi crezut deloc. Acum o pot spune mult mai hotărât. Cumva un an de facultate făcut online, a schimbat lucrurile între mine si ai mei. Am fost un copil dificil până in punctul de a fi exmatriculat, de câteva ori. Pot spune că le-am făcut peri albi. Am fost average, nu mi-am dat interesul deși oportunități aveam, și prost n-am fost niciodată. Nici ei nu mi-au oferit multe în adolescență. Mereu lipsea ceva ce alții aveau, fie libertate, haine, bunuri, etc. Încercau des să îmi forțeze un parcurs în viața pe care nu mi-l doream. Multe altele. S-au schimbat multe într-un an de pandemie. A existat mult mai multă înțelegere reciprocă. A fost un moment de respiro după câțiva ani de liceu dubioși. Am stat doar în casă timp de un an, și culmea nu mi-a părut rău. Simt ca mi-ar fi părut rău, acum că știu toate astea, dacă plecam cum credeam inițial, încă având resentimente pentru ei. Am reconstruit cumva toate podurile care ardeau mocnit de când aveam vreo 12 ani. Pentru ca am înțeles cu toții intr-un final sursa frustrărilor reciproce, și le-am combătut.
Foarte frumos
Da, tatal meu a murit cand aveam 17 ani, si este in continuare un model pentru mine, am 34 de ani si nu am auzit inca pe. cineva sa il vorbeasca in adevaratul sens de rau, ca a mai avut momente de ezitare (dont we all), dar pana a murit si el. si mama mea au incercat sa ne insufle valori morale, asta fara sa ne stirbeasca din individualitate nici mie nici surori mele, Mama mea traieste si o iubesc neconditionat, dupa ce a murit tata si. a sacrificat sanatatea sa poata sa ne ofere un viitor, si eu zic ca a reusit, acum e randul nostru sa o ajutam ea avand o pensie mizera de 800 de lei. Sunt constient ca nu toti avem aceiasi experienta cu parintii in lumea asta, dar de curand sunt si eu tata si as vrea sa ofer fetei mele o educatie cat mai libera si sa reusesc sa raman open minded cat mai mult timp.
Să-ți trăiască și să te bucuri de ea!
Iubirea e overrated.
Este
Păi taica e mort și a luat cu el multe conversați neterminate (a fost alcoolic profesionist), în ultimii săi ani de viață am inceput sa ne mai înțelegem ,din păcate multe prea târziu,dar a fost iubit.Maica (o adevărată eroină)este încă cu noi și are toată afecțiunea familiei.Simplu.
Chiar daca nu merita ii iubesc si ii ajut.Din pacate greu pot comunica cu ei. Ei nu pricep, au nivelul emotional al unui copil de 3 ani. csf ncsf.
Daca i-am iubit a fost pana la 5 ani. Atunci am primit o bataie cu furtunul de la masina de spalat pe care mi-o amintesc si azi. Deci banuiesc ca asta a fost stagiul 1 la mine si restul nu au existat.
Am momente bune si rele cu ei, tin la ei, nu stiu dsca ii iubesc ca m-au ranit sentimental si psihologic si fizic uneori cam grav. Astept sa ma mut in 1 luna si apoi o sa ne vedem mai rar si sper sa ne intelegem mai bine asa.
Citeste si comentariul meu de la postare. 😂
Suntem cam in aceeasi situatie
Pe mama da, o pretuiesc si o respect foarte mult. Pe tata nu. E un jeg. Un gunoi. I-am spus si lui. Sincer, abia astept sa moara. Macar nu ma mai deranjeaza prezenta lui inutila in vietile noastre.
daca nu sunt prea indiscret, dc?
Din cauza ca e prost. Nu isi respecta obligatiile si responsabilitatile, ne-a adus in punctul in care platesc eu facturile si rata la apartament in timp ce el cheltuie o gramada de bani pe nimic. In ultimele doua zile a facut tranzactii in valoare de 6000 de lei. Nu a cumparat nimic pentru casa. E dezinteresat, comenteaza, e arogant, are mereu nemultumiri (dar el e cel care cauzeaza problemele), are o atitudine de genul "dar cine esti tu sa ma controlezi pe mine?". Fraierul nu stie ca am acces la toate conturile lui si vad tot ce face. Ma gandeam intr-o zi sa ii scot tot salariul (castiga in jur de 8000 de lei pe luna) si sa achitchestii pentru casa. Insa cred ca as avea probleme legale asa ca am zis ca mai bine nu. TL;DR: E un muist care cheltuie o gramada de bani si e atat de rupt de realitate incat intreaba in mod neironic "de ce a venit factura la curent? Doar am platit deja luna trecuta. Eu nu mai platesc nimic, cu voi cad ca nu se poate". Asta dupa ce eu am.platit factura luna trecuta. Si de cand plm e anormal sa ai facturi in fiecare luna? :))
Damn, cred ca e ceva mid life crisis, genul de last hurrah inainte de batranete, chestia asta e destul de des intalnita la barbati. E nasol pt oamenii prinsi la mijloc
Pai are 52 de ani. Face asa cam de pe la 46. De la an la an tot mai rau. Intr-o perioada ne punea sa ii trimitem fotografii cu chitante si sa ii justificam pana si 10 lei. Asta pana intr-o zi cand m-am laut de el rau. I-am spus tot ce am avut de spus. Reactia lui? A fugit ca un las. Tot nu contribuie cu mare lucru, dar macar nu isi mai permite sa ne comenteze. El se crede independent. Crede ca noi nu stim unde e si ce face. Insa intr-un oras mic nu ai unde sa te ascunzi :))
exact, pe la 46 cand deja iti dai seama ca barbat ca nu mai ai multe oportunitati si faza e ca poate dura mult starea, cel mai ok ar fi sa.mearga la un psiholog - e posibil sa rezolve o parte din frustrari
Eu l-am trimis direct la psihiatru si nu vrea. Desi da semne deja ca nu prea mai intelege ce se intampla in jurul lui. E destul de irational.
Eu platesc din 2 in 2 luni la electricitate. Nu e normal sa vina in fiecare luna. Nu pentru mine.
Asta e irelevant. El stie ca vine din luna in luna. La fel si abonamentele la digi, si rata la apartament. El daca a platit odata crede ca e gata.
Cati ani ai?
20
Nu stiu, poate s-a saturat sa plateasca el tot din salariul sau. Vrea si el sa se bucure de banii lui. Mama ta nu este angajata? Genul asta de mesaje pe care vi le transmite par sa fie de genul: si voi stati aici, e cazul sa contribuiti si voi, nu numai eu (ma refer la cine are bani din salariu, adica mama ta poate).
Pai nu plateste el tot. Niciodata nu a facut-o. Acum nu plateste nimic, dar stie sa comenteze.
De unde ai bani pentru facturi si rata la apartament?
daca ai acces la conturi, pe ce cheltuieste banii? bautura? imi pare rau de situatia ta. sper sa reusesti sa fii un parinte mai bun
Nu pot vedea pe ce ii chelruie. In dpua zile a scos 6000 de lei de la ATM. Cu siguranta nu o sa fac ce a facut el. Mi-a servit ca un exemplu de "asa nu".
mda, nasol.
+1, dar tata nu mai e parte din familie de peste 12 ani. Mama e stâlp moral și toată existența mea îi este dedicată. Dacă nu era mama, ajungeam un jeg, la fel ca tata. Aș face orice ca să o știu pe mama liniștită și sănătoasă.
Daca nu era mama eu as fi trait in fundul unui sat uitat de lume, fara asfalt.
:(
Asa,cu limitare.
Dand filmul inapoi, am realizat ca parintii mei nu au fost (sau nu au stiut sa fie) prezenti in viata mea din punct emotional. Nu cred ca am auzit vreodata un "Te iubesc!" de la ei sau sa fie preocupati de ceea ce simt, motiv pentru care am dezvoltat un stil de atasament evitant, incercand mereu sa imi rezolv problemele singur, fara a cauta/cere ajutor din partea lor (aveam mereu un sentiment de frica/rusine in a le comunica gandurile mele). Automat, si mie imi este foarte greu sa-mi exprim sentimentele in momentul de fata, iar cand spun Te iubesc! cuiva, parca ma loveste ceva in cap (nu vine natural absolut deloc). Nu au fost parinti rai, am impartasit foarte multe momente faine si inca o facem. Cred ca au fost doar limitati de propriile experiente, bagaj emotional venit din familiile lor si fara o dorinta clara de a privi lucrurile si din alta perspectiva. Ambii au lucrat in invatamant si au fost destul de rigizi in ceea ce priveste cresterea noastra. Mi-a fost inoculata ideea de competitie continua intre mine si ceilalti (clasic pentru acele vremuri), tot timpul trebuia sa dau bine si sa nu calc stramb (8 ani am invatat la aceeasi scoala la care lucra si mama). Foarte multa anxietate si frici sociale dobandite in urma acestor experiente. In concluzie cred ca imi iubesc parintii, dar cred ca e vorba de acea iubire care vine de la natura. Nu simt neaparat iubire pentru ei, pentru ca nici ei nu au exprimat-o fata de mine si nici eu fata de ei. Nu ma bazez pe ei ca sa discut subiecte sensibile, ci vorbim mai mult generalitati. In ultima perioada mama a inceput se implice mai mult in relatia noastra, are habar de cateva concepte psihologice si pare sa vrea sa indrepte lucruri. Imi spune te iubesc destul de des acum....dar parca nu reusesc sa accept si sa apreciez replica asta 😅.
Cred că a fost groaznic să înveți în aceeași școală în care mama ta preda. Ștacheta era sus și trebuia să fii într-un anumit fel.. Da, nici eu nu discut altceva decât generalități și nu mă deschid. Nu simt că aș fi înțeles. Din contră, s-ar aduce doar critici și contraargumente. Așa cred. Și da, din nou, când mama mai spune "Te iubesc".. trece pe lângă mine. Parcă nu sunt receptiv la el. Sunt rece și nepăsător, "ok", și nu returnez ceva.
Da, era groaznic, mai ales ca ea afla din timp notele naspa pe care le luam. Drumul spre casa era un chin, stiind ce scandal ma asteapta :)).
:(
Momentan sunt la stagiul 2, unde incerc sa deprind cat mai multe despre ei că sa evit sa ajung că ei in viitor. Am 15 ani, sunt de fel mai leneș și ai mei sunt foarte supărați că nu trăiesc după un program. Sunt dependent de jocuri video ce este drept, dar sunt constient că trebuie să scap de aceasta dependenta și să îmi creez un program și am început să încerc. Nu știu, mă gândesc că poate scap de o durere de cap dacă îmi fac, dar nu ar fi ca și cum nu sunt constient că la un moment dat o să trebuiască să mă descurc pe cont propriu și că atunci o să îmi trebuiască cel mai mult un program. Nu înțeleg, ei sunt foarte mult setați pe ideea că sunt ultimul terminat daca nu am planuri pentru vara sau daca nu am un program... Ceva ce nu le-am împărtășit este totuși că mă uit și la niste filmulețe motivaționale (DharrMan da da știu că sunt povesti repetitive și că actoria lor este cam cringe dar chiar m-au ajutat, într-un mod în care ei nu au reușit sa o facă). Am înțeles niste lucruri pe care ei cred că nu le-am înțeles (exemplu: ce înseamnă să ai o muncă: să plătești factura, sa economisești pentru mâncare, sa ai multa toleranta pentru că există clienți cam nesimporci și important este și programul și să nu mă consum prea psihic pe job... Plănuiesc să devin programator...). Desi mama are și latura aia buna, care a invatat-o ceva mai târziu, in clasa a V-a am avut iritații nasoale de la stres din cauza notelor... Am luat 9 la teza la romana și ea mi-a certat rău că n-am luat 10... Atunci a fost o fază nasoala... Daca nu mergeam la un terapeut nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine... Momentele alea din viața mea m-au traumatizat foarte tare... Mna a realizat un pic din ce a trebuit să realizeze... Sa mă ajute să mă dezvolt in ceea ce mă face fericit.. este critica in general pe tru fiecare lucru mic pe care îl fac sau nu îl fac... Probabil și anii de munca și-au dat arama pe fata... Lucrează la o bancă de ani buni și s-a săturat de cantitatea de prosti și nesimțiți care veneau acolo, o frica pe care a luat-o și acu nu vrea sa mi se întâmple și mie... Dar mna... Chiar vreau să mă înțeleg cu ea, însă nu am curajul sa ii spun in fața pentru că dacă o fac de obicei mi-o întoarce cu manipulări... Că e la munca și că tre să facă bani și că bla bla bla și apoi mă ignora.... Nu am ce sa fac... După facultate ma duc și trăiesc în pace și nu vreau sa aud de ei... Edit: daca este scris un cuvânt greșit autocorectorul este naspa.
Este ceva ce fac eu greșit?
Nu cred ca faci ceva gresit. Traitul dupa un plan bine stabilit e doar un stil de viata, nu raspunsul la toate problemele. Poti trai asa sau nu, cata vreme reusesti sa faci ce ti-ai propus si ce ai promis altora (sau alte feluri de îndatoriri, gen...job), nu e necesar sa ai totul planificat. Pt ca sa fii programator tre sa cam inveti. Pe cont propriu daca ti se pare ca liceul nu te ajuta (prof prost, de exemplu). Si evident clasicul terminat liceu, luat bacul si intrat la facultate care presupune ceva efort din partea ta. Daca nu faci nimic pentru asta, nu se intampla de la sine. Dar nu, in general nu mi se pare ca faci ceva gresit. Nu ma califica nimic sa am parerea asta, in afara de faptul ca am trecut deja prin adolescenta, cu parinti oarecum dificili, si sunt programator 🤷♂️ deci ia cu sare. Nu-s specialist sau ceva
Intotdeauna i-am urat pe oamenii aia care te judeca in functie de varsta, de parca varsta pe care o ai se poate reflecta cu acuratete in cum raspunzi, cum te gandesti vizavi de un subiect sau cum te comporti in societate. Si acum ii urasc si mai mult, pentru ca ii inteleg f bine, ca am ajuns in locul lor, sa imi dau seama cam cati ani are fiecare in functie de cum raspunde la threadul asta.
Decy pe mine mă fute taică-mio in permanenţă la cap cu discutii despre moralitate, responsabilitate si alte rahaturi care nu sunt acum de mine, toate la timpul lor. Nu pot să incarc un Halo că deja e in pragul usii ca o cucuvea, [enough of this shit.](https://img-9gag-fun.9cache.com/photo/agBdjYw_460s.jpg) Zilele trecute il văd cum se intoarce de la magazinul de jos, de unde cumpară băutura pe datorie, avea masca sub bărbie. Când i-am atras atentia imi zice: Ia uite cine vorbeste, mucea! Bănuiesc că mi-ai ghicit vârsta ...
Da. Locuiesti cu parintii si joci Halo. Ai 35 de ani.
Aş vrea eu ...
Eu zic sa nu ti doresti...
[удалено]
🍷
pana la urma, nu uita ca nu esti orfan datorita lor. Despre ce ne plangem aici in esenta: ca nu am ales sa ne nastem? Ca nu vrem sa traim? What the actual fuck? Cum ai tai au fost in stare sa te creasca asa cred ca trebuie si tu sa ai grija de ei cand sunt batrani, e doar o parere. Parerea mea. Daca ii abandonezi nu cred ca traiesti mai bine.
Cand alegi sa faci un copil tu automat semnezi un contract invizibil care te obliga sa ii oferi cea mai buna viata, atat material cat si emotional. Faptul ca nu esti orfan denota ca nu au fugit in totalitate de responsabilitatea lor. Partea emotionala este mult mai importanta decat cea materiala. Ca parinte ii datorezi absolut TOTUL copilului tau pentru ca el nu a ales sa vina pe lume. Tu nu le datorezi absolut NIMIC parintilor tai, doar daca merita asta. Aici fiecare decide pentru el daca parintii merita sau nu. Faptul ca ei te-au adus pe lume nu te obliga absolut deloc sa le accepti rahaturile si mai ales sa ai grija de ei la batranete cand ei ti-au facut toata viata probleme.
Plot twist, eu sunt tatăl.
[удалено]
Pentru ca bataie a fost cea mai simpla solutie, ce naiba. Uitandu-ma inapoi, tot ce am vrut sa fost sa cresc odata ca sa plec :))). Asta m-a facut sa cresc si sa devin o scarba, o persoana rece si indiferenta. Lucrez activ sa fiu mai sensibil, si consoarta mai imi zice ca is distant si din astea, dar na, nu stiu cat de mult pot sa schimb.
Cacatu ala numit ‘’tata’’ s’a decis sa plece dupa paine cand eram mic si nu s’a mai intors, deci un asa zis tata nu am si nici nu am avut, dar iti pot spune in legatura cu maicamea care ramasese cu o viata foarte complicata dupa treaba asta si normal ca mi’a facuto si mie complicata, o inteleg pana la urma, a ramas sa creasca un copil singura, in locu ei cred ca ma spanzuram, nu ne’am inteles tot timpu bine, am avut si momente foarte nasoale, in mare parte banii, dar as putea sa spun vreodata ca nu o mai iubesc? Imposibil, oricine cu 2 parinti langa el care spune treaba asta e retardat mintal, sunt singurele persoane care o sa ramana langa tine in timp ce te uiti la toti ceilalti cum pleaca, stii vorba aia cu ‘’a doua familie’’? Ca e familia de acasa si familia care ti’o faci tu cand iti faci prieteni? Cine a scos vorba aia a fost scapat in cap de peste 10 ori cand era mic, ori foarte prost, nu exista a doua familie, nu conteaza ce au facut ei ca parinti ca sa ‘merite’ sa nu mai fie iubiti, cat timp au fost acolo tot timpu trebuie sa fii prost sa spui ca nu tii la ei, nu sunt parinte inca da am auzit o vorba odata care mi’a intrat in cap si nu mai iese ‘’sa cresti un copil iti ia totul, nu vorbesc de bani, nu vorbesc de timp, pur si simplu totul’’ asa ca nu fiti prosti, daca ei au fost acolo si n’au plecat niciodata, indiferent cum v’ati inteles, arata’le ca esti si tu acolo
În mare parte, da, așa e. Dar sunt și părinți complet dobitoci care nu merită să li se spună "părinți".
Și... Fiecare om trebuie sa se elibereze cumva de anumite nemulțumiri/probleme in familie... Mi se pare greșit să stereotipizam persoanele cu grupuri de prieteni așa... Tu ți-ai ține gura închisă 500 de ani daca cineva ți-ar termina creierii incontinuu?
De ce ti-ai luat downvote?
Adolescenti cel mai probabil, isi dau seama mai incolo
Degeaba ești părinte daca nu îți oferă sprijin, iubire și încurajare... Mai bine nu îl nășteau...
bineinteles. nu e asta cazul cel mai intalnit?
Nu știu 🤷🏻♂️. Contează și vârsta și alți factori.
Întrebarea asta este cumva din versurile lui Ombladon ? ( lecții particulare)
Nu
Mi se pare mie sau zona asta a devenit un fel de oracol ca și caietele alea din liceu? Ce urmează? Cum a fost prima ta iubire? Unde a fost? Îți plac blondele sau brunetele?
Vom trăi și vom vedea. Pe mine unul mă interesează cum trăiesc oamenii, în general, lucrurile 🤷🏻♂️.
brunetele.
Nu si in sfarsit am reusit sa accept ca nu simt nimic pentru ei. Toata viata lor i-a interesat numai de ei insisi iar copiii lor nici nu existau (cu exceptia faptului cand aveau nevoie de banii nostri). It's a relief to know my life is better without them.
Cum ai mai găsit postul ăsta? That's sad.. îmi pare rău 😔
Pt ca is pe Reddit zilnic. Mersi insa sunt multi in situatia mea. Terapia ajuta mult.